Numai tata sa nu fii

in sala de nasteri

Stiu ca nu am mai scris de mult desi ar fi fost multe de povestit. Nu am apucat sa povestesc nimic de Paris, de aventura lingvistica de pe acolo, de tartarul comandat cu nonsalanta la un cochet restaurant parizian, tartar ce cred ca mai misca in momentul in care a fost adus la masa.

Nu am povestit nici de gradinile Wij din apropiere de Gävle, gradini unde am ajuns la recomandarea prietenilor nostri Corina si Traian si unde, dupa ce am platit mai mult ca la Versailles, am constatat ca puteam admira cum se cultiva morcovul, varza, sfecla...

Sa nu o mai lungesc insa si sa ajung si la titlul postarii. Da, sunt de mai bine de o saptamana, pe langa tata de Andrut si tata de Vladut.

O sa sar brusc peste 9 luni si o sa ajung cu firul epic la ziua de 16 octombrie. Ziua a inceput de pe la 6.30 dimineata cand am ajuns la maternitatea metropolei Gävle. Fiind asa de dimineata, usa era inchisa asa ca am sunat. Prima surpriza e ca ne-a deschis un prieten roman, medic ginecolog aici. A prins bine la moral pentru ca nu a mai trebuit sa stau concentrat la ordinea cuvintelor in propozitie, la formele de plural si alte alea. Am ajuns intr-o rezerva, Ina s-a strecurat cu gratie in hainele de spital ce o asteptau pe marginea patului si am inceput sa povestim un pic cu Marius. Nu a fost tocmai o idee grozava pentru ca se pare ca el a lipsit la stagiul de psihiatrie in rezidentiat. Zic asta pentru ca a inceput sa ne povesteasca de niste cazuri complicate de nasteri din garda. Tocmai ce aveam nevoie…

A venit apoi o asistenta si ne-a spus ca operatia Inei e programata dupa pranz si ne-a reamintit sa o sunam daca avem nevoie de ceva cat timp asteptam. Acum se impune o paranteza. Am ramas profund impresionat de modul in care s-au comportat asistentele, medicii in cele 2 zile cat a stat Ina in spital. A fost incredibil sa vad cu cata rabdare ni se explica ce e de explicat, cu cata atentie o ajutau asistentele pe Ina sau cu cata grija consultau bebelusul.

Revin la ziua de 16. Orele treceau greu, Inei ii era sete si foame (nu mai mancase sau bause din ziua precedenta) iar eu din spirit de solidaritate am decis sa nu mananc nici eu nimic insa si spiritul asta are niste limite, asa incat de baut apa, am baut.

Aproape de pranz vine asistenta si ne spune ca au aparut niste urgente si ca operatia se amana pana spre ora 4. Incepusem sa ma gandesc la limitele spiritului de solidaritate insa din vorba in vorba se facu ora 15 si doua asistente ne-au zambit gales in usa si ne-au spus ca e timpul sa mergem. Mie mi-au spus sa nu uit sa iau camera foto sa imortalizez momentul. Eu nu ma prea hotarasem daca sa intru sau nu cu Ina in sala si asta pentru ca imi era ca o sa lesin pe acolo si in loc sa se concentreze medicul sa aduca pe lume un pui de Manioc, se vor concentra sa readuca in simtiri pe Manioc. In fine, cand am vazut ca de fapt toata lumea a presupus ca eu vreau sa fiu in sala, mi-am facut cruce cu limba in cerul gurii, am zis Doamne ajuta si am inceput sa imping patul cu a mea scumpa sotie spre sala. 

Pe drum ma gandeam ca poate nu ar fi fost rau sa fi vorbit cu asistenta inainte sa imi fi bagat si mie vreo perfuzie ceva in vena. Inainte de a intra am primit un halat de ziceai ca eram George Clooney in ER (doar ca mie imi statea mai bine) si m-am trezit cu o eticheta in piept pe care scria tata. Am intrat in sala si acolo am dat peste o alta surpriza. In total erau cam 11 persoane si au inceput toti sa vina la noi si sa se prezinte: Svensson 1, eu sunt anestestezist, Svensson 2, eu sunt  bla bla si tot asa. Am zis si eu, Ciprian si sunt pe cale sa lesin. Nu am zis asta cu lesinatul (desi o gandeam) pentru ca se presupunea ca eu trebuia sa o sustin pe Ina. Asta si faceam, cand imi aduceam aminte, si ii spuneam cu o voce stinsa ca o sa fie totul bine si o laudam pentru curaj. Intre timp un medic a venit la mine cu o sticluta ca sa i-o dau Inei, sa o ajute. Am intrebat daca pentru tata nu are nimic insa nu am primit decat o privire usor nedumerita. Depre simtul umorului la suedezi insa intr-un alt episod.

Am mai socializat noi pe acolo, prin sala de operatie, o asistenta ma impingea mai aproape de Ina, un medic ma dadea la o parte sa-si faca loc sa-i spuna Inei ca o sa-i mai administreze nu stiu ce ser.  Printre picaturi mai baiguiam eu ceva Inei dar nu cred ca auzea ceva pentru ca nu cred ca spuneam ceva prea articulat. Sa nu uit, asistenta nr.1 tot a repetat sa nu uit camera foto si de luat am luat-o mai mult de gura ei pentru ca eu nici nu mi-am pus problema sa ma apuc sa fac poze. M-am si gandit ca daca o sa ma intrebe cineva de poze o sa zic ca am fost prea prins cu altele ca sa ma apuc sa fac fotografii. 

Am ajuns si la momentul culiminant, ora 15.52, cand am auzit asa un tipat de baiat (a tipat in roamaneste) si mi-au si dat lacrimile. Am incercat sa ma ridic sa vad mai bine insa am zarit niste sange si m-am linistit brusc. Asa a aparut pe lume o mandrete de baietel, frumos, curat si cu un par frumos si negru de au inceput toti sa se mire. Eu savuram momentul cand din nou a aparut asistenta nr. 1 si mi-a adus aminte sa fac si poze.

Am facut si apoi am mers cu bebe intr-o camera alaturata. Aici am inceput sa vorbesc cu Vladut si ii spuneam ce ii spuneam in romaneste dar apoi m-am gandit sa-i spun si in suedeza, sa nu creada asistentele ca le injur. Poate nu ar fi fost deplasat sa o fac pentru ca numai ce vad ca una dintre ele vine cu o foarfeca, mi-o da si imi spune ca pot sa-i tai copilului cordonul omibilcal. Eu m-am uitat nervos la ea, ceva de genul, bine ca esti tu desteapta. Cand am vazut insa ca e pe bune, mi-am mai facut o cruce in gand si am taiat ce era de taiat.

Am aruncat un ochi spre Ina, mi-am zis ca trebuie sa fie totul bine (imi ramasese in cap momentul anesteziei, i-au facut o injectie in coloana si am vazut cum brusc ii zburase piciorul intr-o parte iar medicul si-a cerut scuze) si am plecat cu bebe si asistenta catre salon. Am ajuns, mi-a pus asistenta una bucata Vladut in brate si a plecat. M-am uitat la el (e asa frumos…,doar e puiul meu de cioara) si i-am spus sa faca bine sa nu planga, tati nu are lapte. I-am mai povestit un pic despre ce se mai intampla in lume, despre criza, despre Messi si a aparut si mami in salon.

I-am spus lui Vlad ca e timpul mesei si l-am pasat. Incepusem sa ma relaxez, sa vad ce se mai intampla in jurul meu si de bine ce era imi spune cu glas soptit Ina ca ea spera ca totul a fost ok la anestezie pentru ca ea nu isi simte deloc picioarele si ca anestezistul a facut ceva aiurea de si-a cerut scuze. Dramul de relaxare a disparut instantaneu. Am vorbit si cu asistenta, ne-a spus ca e normal sa nu isi simta picioarele si ca trebuie sa avem rabdare.

Eu nu am mai avut rabdare si am plecat sa-mi iau odorul mare ca sa-si vada fratiorul. 

Cand ne-am intors Ina deja putea sa-si miste un pic picioarele asa ca am putut sa rasuflu si eu usurat. La putin timp au venit iar asistentele sa se asigure ca e totul ok (jur ca eu nu credeam ca exista pe lumea asta genul asta de asistente) si ne-au adus si niste sandvisuri.

In mare cam asa a decurs ziua de 16 octombrie, o zi luuunga dar tare frumoasa.  Ca si sfat pentru viitorii tatici ar fi sa faca bine sa simuleze un lesin inainte de a intra in sala si in felul asta rezolva barbateste o mare dilema, a fi sau a nu fi in sala de nasteri.

Toti 4 suntem bine sanatosi, ceea ce va dorim si voua.

Nu inchei inainte de a va povesti un pic si despre Andrei. A fost cu scoala la un concert iar seara cand am fost sa-l iau acasa l-am intrebat cum a fost. Dialogul a fost cam asa:

Eu -Ti-a placut la concert?

Andrei- aaaa, nu, nu mi-a placut pentru ca a fost asa, un concert pentru fete.

Eu- Cum adica pentru fete?

Andrei: -pai a fost asa cu iubire

Eu -  pai si baietii nu iubesc?

Andrei- iubesc si ei dar cand sunt mai mari.

Pana la o noua postare va salut cu drag si va trimit ganduri bune!

Ciprian